Draga mea A, înainte de a închide calculatorul și de a mă duce la somn, am aruncat un ochi pe site-ul "Sfinţii Arhangheli" și am citit mesajul tău. Probabil că această "întâlnire" nu a fost una întâmplătoare, aşa că m-am hotărât să îţi scriu.

Am tot citit și recitit mesajul tău și impresia cu care am rămas e că, în adâncul tău, tu îţi doreşti, de fapt, să păstrezi acest copil, chiar dacă te simţi nepregătită, debusolată și încărcată de gânduri negre.

Draga mea A.(ce-aș vrea acum să îţi ştiu numele, ca să mă pot adresa ţie direct, ca și cum am vorbi față către față!), nu ştiu dacă femeile, în afară de cele care îşi doresc cu ardoare un copil, se simt cu adevărat pregătite să fie mame în momentul în care află că sunt însărcinate. Probabil că sunt mulți factori care contribuie la această reacţie: frica de responsabilităţi, teama de schimbare, de maturizarea pe care o presupune venirea pe lume a unui copil, teama pentru ziua de mâine și, nu în ultimul rând, cred că e și acţiunea inconştientă a mesajelor societăţii noastre consumiste, care echivalează fericirea cu tinereţea "perpetuă"(uitând că oamenii mai și îmbătrânesc) și cu o viaţă nepăsătoare și lipsită de griji.

Crezi că te ajută să afli că fiecare femeie aproape se întreabă dacă va fi ea în stare să fie o mamă bună? Dacă va şti cum să îşi crească copilul? Dacă va avea cu ce anume să îl crească? Sunt justificate întrebările astea, tocmai fiindcă învăţăm în viaţă o sumedenie de lucruri, dar nu învăţăm cum anume să primim evenimentele fireşti ale vieţii unui om. Am învăţat în viaţă un anumit lucru: nici un prieten, oricât de bine intenţionat ar fi el, nici sora, nici mama, absolut nimeni nu îţi poate garanta că iei o decizie corectă. În sfatul pe care ţi-l dă, fiecare om vine cu experienţa lui de viață și, din pricina asta, de multe ori sfaturile primite din partea mai multor persoane sunt contradictorii, ajungând să zăpăcească pe cel care le primeşte. În ajutorul pe care îl ceri eu cred că se ascunde altceva, anume că doreşti ca cineva să îţi ofere siguranţa că, dacă faci acest copil, o să fii scutită de greutăţi. Asta nu îţi poate spune și nu îţi poate garanta nimeni, draga mea A., descoperirea drumului pe care apuci cu fiecare alegere făcută face parte din viaţă! Facerea binelui și evitarea răului nu ne garantează o viaţă uşoară. Ştii prea bine că, de cele mai multe ori, e foarte uşor și comod să faci răul.

Singura noastră speranţă în viaţă, singura certitudine stă în Dumnezeu. Oamenii sunt schimbători, azi iubesc ceva și mâine ajung să dispreţuiască și să urască ceea ce iubeau. Dacă vrei să te lămureşti, să îţi linişteşti sufletul, du-te la biserică, ia și te roagă, vorbeşte-I lui Dumnezeu aşa cum i-ai povesti prietenei tale cele mai bune, ci citește Paraclisul Maicii Domnului și ai să vezi cum liniştea și pacea or să vină și ai să găseşti în tine puterea de a fi o mamă bună. (Te plângi că nu ai instinct matern. O prietenă de-a mea, mămica unui băieţel de vreo trei luni mi-a zis că "instinctul matern vine atunci când ai nevoie de el"; cu alte cuvinte, el se dezvoltă pe parcurs, odată cu dezvoltarea pruncului în interiorul tău. Concluzia? Nu fi speriată, o să îşi facă simţită prezența acest instinct matern!)

Ai dat un detaliu foarte important în scrisoare: reacţia prietenului tău. Tu ştii cât de norocoasă eşti? Cele mai multe fete, în momentul în care mărturisesc prietenului că vor fi părinţi, se izbesc de o reacţie care variază de la nepăsare și ridicatul din umeri, la întorsul spatelui și alesul fugii. Cea mai sinceră este prima reacţie, cea a prietenului tău a fost de bucurie; cum crezi că s-a simţit atunci când i-ai mărturisit că te gândeşti la un avort, în condiţiile în care el deja iubeşte acest copil?

Dragă A., ia părţile frumoase din tot ceea ce ţi se întâmplă! Prietenul tău te iubeşte și îşi doreşte să aveţi acest copil, alte prietene te-au sfătuit să îl păstrezi, ştii și tu că e păcat să omori un prunc printr-un chiuretaj... odată ce ai rămas însărcinată, înseamnă că are și el rostul lui pe lumea asta. Viaţa e grea, într-adevăr, dar nu îţi garantează nimeni că, dacă o să faci un avort, o să fie mai uşoară; și, în plus, peste greutăţile materiale se poate trece, dar e mai dureroasă viaţa dusă cu sufletul încărcat de... de uciderea propriului copil.

Nu vreau să te înspăimânt. Îţi vorbesc doar din experienţa mea.

Când aveam 21 de ani și jumate, am rămas și eu însărcinată, am fost și eu speriată și debusolată, neștiind ce anume am de făcut; m-a răvăşit și reacţia lui, a tatălui copilului, care, când a auzit, a ridicat din umeri și m-a întrebat "și acum ce vrei să faci?" Eram studentă, eu personal nu aveam nici un venit, chiar dacă părinţii mei aveau o situaţie materială foarte bună, și mi-a fost foarte frică de felul în care vor reacţiona ai mei în momentul în care voi veni acasă și le voi spune de copil (nici nu se punea problema ca tatăl copilului să îmi fie alături, eu nu fusesem pentru el decât o aventură, chiar dacă îmi şoptise vorbe de dragoste), mă gândeam că viitorul meu e în joc, că un copil mă împiedică să îmi fac un nume și să devin cineva în domeniul meu. Aşa că e uşor de ghicit ce am făcut: am ales calea cea mai uşoară și cea mai grea, totodată. Cu o anestezie și o intervenţie pe masa ginecologică am crezut că mi-am rezolvat viitorul luminos. Dar sufletul nu ţi-l pansează nimeni. După calculele mele, ar fi trebuit să nasc în preajma Crăciunului. Au trecut nouă ani de atunci și, în preajma fiecărui Crăciun, mă întreb "oare cum ar fi fost dacă..." Iar viitorul pe care mi-l imaginam luminos s-a dovedit unul cât se poate de banal: sunt o ilustră anonimă. Da, am terminat facultatea, da, am făcut și alte studii, da, aparent am o viaţă lină, lipsită de griji, dar sufletul meu și acum e rănit. De la an la an îmi imaginez ce aș fi putut face cu copilul meu: ar fi învăţat să vorbească, să meargă, să îmi pună fel de fel de întrebări, acum îmi imaginez că aș fi călătorit cu el prin lume și i-aș fi povestit despre locurile pe care le vizitam.

Îmi pare și acum rău pentru alegerea pe care am făcut-o atunci; dar, din păcate, este ireversibilă.

Când m-a întrebat o prietenă cum anume e avortul, i-am răspuns atunci că e ca o extracţie de măsea: nu simţi nimic sub anestezie. Aşa cel puţin a fost pentru mine.

Abia în seara asta am realizat stupiditatea pe care am spus-o acum mulți ani. În primul rând, până astăzi, eu nu am ştiut ce simţi când ţi se scoate o măsea. Apoi, după ce m-am întors azi de la dentist, m-am uitat la locul gol din gingie și mi-am imaginat cum o să arate cu o lucrare sau cu un implant. Aşa mi-am amintit și de grozăvia spusă atunci și am înţeles și mai bine că locul gol lăsat de un avort nu poate fi camuflat de nimic.

Aşa că, draga mea A., eu îţi doresc să ai parte de gândul cel bun și măcar o dată să îmi trimiţi o poză cu tine și zâmbetul copilaşului tău.

P. S. Ştii ce mă impresionează în mod deosebit? Faptul că familiile care și-au crescut copiii cu dragoste de Dumnezeu, chiar dacă au un nivel material modest, reuşesc să scoată din ei oameni adevăraţi; iar copiii excesiv de alintaţi și de cocoloşiţi ajung nişte mici tirani, care cred că totul li se cuvine. E drept că există și excepţii, dar mă emoţionează înţelepciunea acelor părinţi care îşi educă pruncii și apoi au curajul să îi lase să se manifeste ca oameni independenţi, spre deosebire de cei ce decid în numele copiilor lor, considerând că ei singuri au dreptate și că nu se pot înşela niciodată.

Cu drag, D.