Dragă Andreea, dragă,
Nu mă simt în stare şi nici în măsură sau să am vreun drept să îţi dau vreun sfat: chiar acum mă confrunt cu propriul meu fluviu de durere şi, cu ajutorul Măicuţei şi al lui Dumnezeu, sper să aibă şi fluviul ăsta o deltă. Şi atunci de ce îţi mai scriu? Pentru că atunci când am citit mesajul tău aşa un fel de durere m-a lovit de m-a făcut să mă gândesc că poate aşa L-a durut şi pe Iisus pe cruce. Am făcut două avorturi, nu unul. Nu pentru că eram vreo aventură pentru prietenul meu, însă pentru că... era foarte speriat şi imatur, cu foarte mare greutate reuşeam împreună să ne întreţinem şi, îţi spun că de multe ori mi se făcea rău de foame la serviciu în ultimele zile până la salariu. Dar mai ales… pentru că mi-am zis că dacă voi avea un copil sigur nu voi mai reuşi profesional să ajung unde voiam. Doar ce terminaserăm amândoi facultatea... În vremurile alea îmi amintesc că până şi o pisică în casă mă îngrijora până la panică, că nu pot avea grijă de ea (şi a mâncat pâine uscată cu mine). Imediat după avort mă simţeam... uşurată cumva, iar prietenul meu avea mare grijă de cum mă simt, dar vedeam uşurarea şi pe chipul lui. Când m-am întors de la clinică, îmi amintesc că deja am început să vorbim despre ce vom face de aici încolo şi totul se referea la profesie, la visele noastre şi la cum să reuşim să avem o casă... să nu mai mâncăm pâinea uscată în ajunul salariilor... Ce măreaţă am fost eu şi vizionară să spun cum va fi, nu? Ce bine ştiam eu că am dreptate! Ce mic dumnezeu m-am crezut, confundând planurile mele cu logosul divin! Acum am 36 de ani, şi există riscul să nu mai pot avea copii vreodată. (Între timp m-am îmbolnăvit.). În carieră am înaintat... puţin şi încet, cu multă muncă în continuare şi mult chin pentru sufletul meu. Alţii spun că m-am descurcat foarte bine şi că sunt deşteaptă ş.a.m.d... eu nu mă simt aşa. Şi nu mai am putere să îţi spun cum mă simt de fapt. De prietenul meu de atunci m-am despărţit şi nu sunt căsătorită. După al doilea avort... relaţia nu a mai putut fii remediată în vreun fel. Abia după câţiva ani după ce ne-am despărţit am încetat să îl mai învinovăţesc pe el şi să îmi asum… partea mea măcar.
ATUNCI părea că facem „ce trebuie”. Eram chiar într-un mod idiot, aş putea zice, împăcaţi peste durere că „am luat decizia corectă”. Ne-am despărţit pentru că eu am vrut asta, nu el. Începusem să mă simt ca o moartă vie. S-a căsătorit între timp şi nu mai ştiu nimic de el de vreo doi ani. Şi poate că pare ciudat, dar acum faptul că s-a căsătorit mie îmi face bine cumva. Mă rog să îi ajute Dumnezeu. Mi-a fost teamă că nu îşi va mai reveni după relaţia cu mine şi tot ce s-a întâmplat. Şi asta o fi fost tot aroganţă din partea mea, pentru că văd că la mine durerea „a băltit” şi încă mai e... dar nu mă mai simt responsabilă de o eventuală nefericire şi eşec şi ale lui. Pentru el eu eram ca al doilea lui dumnezeu... Nu exista o altă femeie mai decât mine. Şi acum, amici comuni văd singurătatea mea ca un fel de pedeapsă sau lecţie că am îndepărtat de la mine pe cineva care mă iubea ca pe el. Aşa imatur şi depăşit de responsabilităţile unei vieţi... cum toţi ştim că e, singura certitudine era că mă iubea. La vremea respectivă o prietenă a fost cu mine şi chiar m-a surprins că a făcut asta, că nu e ea tocmai prea sufletistă, ca să îi zic aşa. M-am bucurat în prostia mea cumva că uite ce prietenă am. :) Am înţeles nişte alţi ani mai târziu că de fapt ea nu ar fi suportat să am şi copil... se compara cu mine în orice şi îşi dorea într-un fel bolnav tot ce aveam eu şi ea nu... Urmez Seminarul de iertare cu Maica şi azi noapte nu mă lua somnul gândindu-mă că între timp eu trebuie să mai şi muncesc când eu mă simt de parcă ar trebui să merg într-o clinică ori undeva unde să nu fac decât să mă strădui cum pot spre vindecare... După fiecare temă eu nu sunt aptă de muncă o zi, chiar două şi ajung să fac minimum pentru profesia mea şi pentru a promova. Luna trecută, din disperare poate pentru că nu aveam nici un contract şi deci nici bani de chirie, am acceptat o ofertă peste puterile mele. Într-o lună trebuia să fac un studiu la care aşa zişi experţi în domeniu îmi spuneau (după ce am semnat contractul) că asta înseamnă muncă de echipă de câteva luni. M-am încurajat la început, în prima săptămâna m-am învârtit în jurul cozii şi i-am dat impresia celui care mă plătea că situaţia e sub control. Următoarele trei săptămâni jumate… s-au întâmplat tot felul de evenimente şi nu m-am ocupat decât de Seminar. Când mai erau câteva zile până la termenul de predare am intrat într-o panică de mă gâtuia şi zgâlţâia din tot corpul. M-am aşezat la computer şi mi-am zis cu un gând adânc la Cel de Sus: nu eu voi face studiul ăsta! Am terminat studiul în câteva zile. (!!!) Iar eu eram într-o continuă mirare de cât de rapid găsesc informaţia care îmi trebuie (că era de ajuns să gândesc că îmi trebuie...) şi de cum se aştern paginile de repede şi bine... Ce îmi vine acum în minte? „Ce e cu neputinţă la oameni e cu putere la Dumnezeu”, „Voi căutaţi Împărăţia Cerurilor şi restul vine pe deasupra”. (Şi să mă iertaţi dacă nu am zis citatele tocmai bine! Nu am tocmai o solidă educaţie religioasă...). Acum ar fi avut şase şi nouă ani. Pisica mea are aproape opt ani... şi e singura care mă aşteaptă seara la uşă când mă întorc de la făcutul carierei mele. Şi dacă mie uit să îmi cumpăr mâncare, pentru ea uit foarte rar. Iar când sunt în magazin să cumpăr de mâncare, de cele mai multe ori pentru mine nu ştiu ce îmi trebuie. Şi poate pare o prostie, dar când mă pierd în spaţiu în magazin... raftul cu mâncare pentru animale mă readuce cu picioarele pe pământ. Ieri când plângeam în hohote citind răspunsurile maicii, Kitty a venit la mine ţipând, mi s-a urcat în braţe şi şi-a lipit capul de pieptul meu... Am momente când stau cu C.V.ul meu în faţă şi nici să zâmbesc nu pot: munca şi cele câteva poate frumoase pagini de C.V., pisica, durerea, nişte părinţi pe care, Slavă Domnului, încă îi mai am... cam atât. Mama obişnuieşte să îmi spună: „Maică, gândeşte-te că noi ne vom duce! Ce vei face tu?”. „Nu ştiu ce voi face, mamă”. Şi nu ştiu. :) Acum nu îmi mai fac planuri. Trăiesc pe orizontala vieţii... doar ca pe un drum spre verticala ei. Şi îmi ţin cu greu balansul. Nu voi mai putea schimba nimic din ce a trecut. Nu am întrebat pe nimeni atunci ce să fac (nu-i bai, că nici nu prea aveam pe cine, aşa cum nu am acum cu cine să îmi petrec Sărbătorile în afară de părinţii mei, nu am pentru cine să gătesc sau să fac brad... încerc să mă adun şi să îmi spun că de pregătit trebuie să mă pregătesc pentru Naşterea Domnului de fapt... nu sunt primele Sărbători singură... şi mă uit la cei care au familie de parcă ei ar trăi într-o altă dimensiune decât mine... Unde lucrurile sunt „normale”, nu ca la mine. Iar acum, nouă ani mai târziu, mă uit cu o mirare proastă că nu am întrebat nici măcar pe Dumnezeu.
Dragă şi scumpă Andreea, nu cred că cineva îţi poate spune ce să faci. Din şase miliarde sau câţi suntem, nimeni nu are viaţa ta şi drumul tău... şi crucea ta. Şi toţi cei şase miliarde avem de la El liberul arbitru. Nimeni nu ştie mai bine decât tine ce o fi acum pe sufletul tău şi în mintea ta. Însă Dumnezeu trebuie că ştie! Şi chiar dacă tu poate crezi că te zvârcoleşti singură noaptea în cearşafuri neputând dormi, eu nu ştiu dacă eşti chiar aşa singură şi fără El. Încearcă „să vezi” că poate e acolo. Şi... îmi mai zic să îţi las cu umilă îndrăzneală, ca întrebare: pe El L-ai întrebat ce să faci?
Doar o altă A., nouă ani mai târziu.
Măicuţa mea, eu nu pot avea încredere că bine fac că îi spun toate astea Andreei. Am încredere că nu îi veţi trimite mesajul meu dacă nu trebuie.
Doamne ajută şi ostoieşte, Doamne, furtunile de gânduri din mintea Andreei, ca să Te poată auzi pe Tine!