- partea a VI-a

Printer-friendly versionSend by email

29 Noiembrie

Ieri, 19 de ani de la moartea părintelui Arsenie Boca.

Văd că eu mă îndulcesc adesea altfel. Patima asta atât de elevată, de necorporală care ține de energizarea pe care gândul o dă. A, și tu ești un cerebrotonic, ca și mine, mi-a spus B. în urmă cu ani de zile. Păi da, domnule, numai când gândesc mă activez, mă simt viu. Numai când mă simt deștept mă simt pulsând, autentic. De aceea alcoolul nu mi-a fost multă vreme pericol, pentru că interfera cu sursa mea fundamentală de plăcere: înțelegerea, conceptualizarea, imaginația, orice ținea de planul minții. Păi unii se aprind de poftă după femeie (ori bărbat, după caz), sau o mâncare bună. Eu mă aprind când îmi merge mintea. Și atunci, nu e și asta o patimă? O piedică între mine și Domnul? Când sunt activ intelectual pierd ceva subtil. Inițial nu sesizam. Pe măsură ce trece vremea, văd că nu pot trăi fără să intelectualizez excesiv, că așa sunt eu, că așa am supraviețuit. Dar simt că dincolo de intelectualizare e ceva ce așteaptă, ceva tainic, ceva care se află dincolo de jocurile de artificii. Există unii teologi care-mi sporesc plăcerea asta intelectuală, mi-o amestecă și mi-o servesc împreună cu hrana duhovnicească. Acu încep să înțeleg că astfel mănâncă pruncii de genul meu. Amestecat, altfel facem indigestie. Dar când citesc pasajele de o extraordinară simplitate din Sfântul Siluan Athonitul și mă gândesc la măsura desăvârșirii celor doi încep să înțeleg – să întrevăd – o uriașă diferență. Ceea ce mi-a fost salvare, acum mi-e piedică. Dar Domnul vindecă și transformă, preface totul, încet. Văd, simt asta.

Da, maica Siluana, unii lucrează Seminarul iertării și altfel, intrând și citind pe site. De altfel, acesta este mecanismul funcțional structural al grupurilor de suport A.A. și Al-anon și toate celelalte: take what you need, leave the rest here. Identificare personală și nu comparare exterioară de experiențe (uite cum e ăla și cum nu e ălălalt). Nu e nici o constrângere, nici un traseu obligatoriu de parcurs. Cei 12 Pași sunt coloana vertebrală, dar poți sta sobru și fără să-i lucrezi. Poți sta sobru și fără sponsor.

Rubrica de întrebări și răspunsuri, ca punct de întâlnire între Seminarul iertării și cei care doar participă cumva ca vizitatori are un efect benefic, că omul intră, citește, se identifică, și primește în interiorul său ceva ce cândva va primi un sens, va dospi, va lucra.

La Al-Anon sau A.A. sau celelalte programe sunt unii care vin de ani de zile și brusc, la un moment dat, se petrece ceva, se schimbă ceva în interiorul lor și încep să se lege sensuri, intuiții, recomandări, sloganuri. Atunci e un fel de trezire, awakening. Găsire de sine. Liniștire în albie, în matcă.

Tocmai am venit de la o întâlnire A.A. Inconfundabilă senzație de unitate, de căldură, de suport reciproc. Și amintirea participărilor la Codependenții Anonimii, cu separarea aceea necesară sesizării granițelor interpersonale, fără de care în minte a mea nu era decât o uriașă confuzie. Programele astea derivate din A.A. (12 Step programs) se adresează unor maladii spirituale (ca alcoolismul) și încep să simt cum se adresează unor segmente ale ființei mele (mi-a trezit atenția răspunsul de pe blogul Teologie pentru azi a psei Piciorus: vă simțiți ființa puzzleizată de efectele deconstructivismului postuman?). Cumva, alergam pe la întâlniri în vară să-mi adun piesele, bucățile de puzzle pulverizate (puzzleiate).

Ceva s-a întâmplat în ultimul timp, nimic nu mi-a mai putut da consistență și unitate și am început să urlu după conștiința către Dumnezeu. Hristos este unica noastră șansă de salvare, El este Mântuitorul. El mă eliberează de tirania propriului meu ego (e incredibil de obositor uneori să fiu în cadrele rigide ale propriului meu eu) fără să mă contopească într-un neant indefinit al lui a fi, care până la urmă e neființa.

El mă eliberează de obsesii fără să mă transforme într-o legumă cu zâmbet tâmp. Iubirea Lui este viața, nu Prozac. Bucuria Lui este exterioară ființei mele, Prozacul doar blochează reabsorbția serotoninei. Unii pot face sindromul serotoninei, care, în exces, e toxică și poate ucide.

*

Cumva, dacă ar fi să-mi cuprind extremele unui mod de a fi ca gândire și raportare la viață și la Dumnezeu, aș spune că cele două limite se numesc Nicolae Steinhardt și Rafail Noica. Ei sunt cumva ca niște punți la cele două extreme ale conștiinței mele, ca niște mijloace de izbăvire în momentele în care nu mai încap în mine însumi, nu-mi mai găsesc locul în mine însumi, sau cei pe care i-am rănit sau m-au rănit mă alungă din mine însumi.

Steinhardt rămâne modelul care poate să rămână și credincios (cu o legătură solidă cu Dumnezeu), și cu o memorie perfectă. Pentru mine, cel puțin temporar, asta este exclus: parcă prea multe amintiri îmi sunt ca niște bisturiuri sclipitoare noi-nouțe. Ne-suportând o idee, o amintire, un întreg complex de chestiuni și evenimente sau informații legate de ea se șterg, devin vagi. În plus, simt adesea cum faptul că știu sau înțeleg ceva am aruncă – dintr-o neputință de a mă smeri, de a nu-mi lăsa cugetul să se înalțe, în mândrie. Cunosc atât de bine acea stare stranie când un gând – fie el și unul legat aparent de Dumnezeu sau de cele sfinte – îmi acoperă tot planul conștiinței și nu pot scăpa de el decât făcându-mă mic, încetând a-l mai alimenta cu atenție (chiar și cea îndreptată împotriva lui) și rugându-l pe Domnul să mă scape de el.

La Rafail Noica observ această frumoasă lăsare în voia Lui, acea intrare în gândirea lui Dumnezeu, o cuprindere într-o interioritate de sfințenie în care adesea efortul său este nu să își aducă aminte ceva ce a pre-gândit, citit, învățat sau experimentat, ci să se uite pe el însuși, să se facă să tacă pe sine pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea îmi pare cel mai viu trăitor într-ale duhovniciei. (Iată o descriere logico-gramatical imposibilă) Mai observ în conferințele lui și că, în momentul în care răspunde întrebărilor folosește amintirile, lecturile, experiențele lui nu drept elemente informaționale închise în capsule și gata de servit la rece, ci încearcă, pe cât se poate, să le pună o amprentă vie, de duhovnic, astfel încât să conțină pecetea vie a Duhului, în care se cuprinde ajutor pentru persoana care întreabă, o reverberație pentru cei care ascultă și care operează prin analogie și mai e ceva: e încărcătura blândă de har și de bucurie sfântă a învierii și a credinței că avem un Dumnezeu minunat.

Ce Dumnezeu avem!

*

De dimineață îi trimit cuiva câteva informații generale legate de Înainteprăznuirea Intrării în templu a Maicii Domnului. Îmi dă un răspuns straniu pe care-l întâlnesc destul de des: „No, apoi de unde să știu eu toate astea?”.

Între prezentarea simplă a informației (fără critică, fără acuză, fără insinuarea faptului că sunt mai deștept decât tine, sau mai cunoscător) și reacție există un salt, un decalaj, care se concretizează într-un răspuns defensiv.

Exemplul împins la extrem (exagerat pentru a sublinia caracteristicile): A: (asertiv) „Am primit informația că acum două minute s-a întâmplat evenimentul X”. B: (puțin iritat, revoltat): „Păi de unde era să știu eu toate astea?”. Între A și B lipsește ceva, lipsește asumpția acuzatoare a lui A: „ar fi trebuit să știi evenimentul X”, care, dacă ar fi existat, ar fi implicat natural reacția iritată / revoltată a lui B („nu aveam de unde să știu”). Însă lipsind partea de critică, acuză, defensivitatea lui B pare nejustificată.

Variante:

1. A (sau un alt personaj din trecutul lui B) l-a rănit pe B adesea făcând pe grozavul sau deșteptul. Răspunsul previne repetarea unei situații din trecut.

2. B are o instanță interioară (probabil o autoritate exterioară puternică din trecut, poate chiar A, dar nu necesar și puțin probabil) cu o puternică tentă de culpabilizare care se declanșează la aflarea unei informații pe care nu o găsește în memoria sa. („Ar fi trebuit să știi asta!”). Reacția – răspuns exprimată („Nu aveam de unde să știu asta!”) nu se leagă de intervenția prezentă a lui A ci de tonul culpabilizator al instanței interioare neconștientizate.

Pasaje din jurnal în care folosesc și eu acest nu știam:

Te-am răstignit și eu. Ce ciudat e să aflu și eu asta, acum după aproape 30 de ani de viață. Acest loc comun din toată tradiția Bisericii: nu-L răstigniți din nou pe Mântuitorul. Am făcut-o în fiecare zi de trăire în și pentru satisfacerea egoismului meu. Nu știam. Dar mai este asta o scuză?

Aveam impresia că mi se spulberaseră toate schemele de gândire, explicare și sublimare, toate filtrele de protecție, analiză, sinteză și discernământ (Doamne, nu știam că adevăratul discernământ e un dar de la Tine, și încă unul care vine după o viață de înduhovnicire...) și că orice cuvânt rostit pe un anumit ton, cu o minimă doză de aparentă agresivitate sau malițiozitate, m-ar fi putut răni grav.

Auzisem eu de pielițele păcatului, de metafora foițelor de ceapă suprapuse din hermeneutică, de fapt da!, acum văd similitudinea straturilor hermeneuticii cu straturile groase și adânci ale păcatului. Numai că nu știam (ah, egoul meu care căuta scuze – prin acest „dar nu e vina mea de vreme ce nu știam”) că dincolo de aceste straturi, înlăturate prin lucrarea harului, prin actul conștient de mărturisire în Spovedanie, se afla altceva decât nimicul. Iar acum încep să întrezăresc, ca prin ghicitură, e drept, că la sfârșitul acestui demers Îl găsim pe Dumnezeu, ne găsim pe noi înșine și, ce bucurie, găsim Biserica, pentru că toți suntem mădulare ale Aceluiași trup. Și chiar și această aflare, această găsire a lui Dumnezeu, nu e ca și cum Dumnezeu e la capăt de drum. Aici simt că am mari dificultăți, în a accepta că Dumnezeu este aici și acum, și nu acolo și atunci.

Dar am fugit cât am putut de mult și de tare ca să scap.

De cruce.

Nu știam ce-i crucea, deci de altceva fugeam,

Învață-mă, Mântuitorule, cum să-mi duc crucea!

Ce-mi este crucea, Doamne?

Acest „nu știam!!!, de unde să știu???”, atât de iritant. E ceva în mine legat de asta, ce încă nu pot pricepe. De ce sesizez asta la altcineva, dar nu simplu, detașat, ci cu o tentă de supărare când văd că este folosită?

Doamne, e ceva de-al meu care mă supără în celalalt!? E bârna din ochiul meu!?

G., aseară, greu de suportat. A coborât mecanisme de cenzură (iarăși psihologizez). A început să fie el însuși? Obositor, diferit. (here, this is my misery, I can't hide it anymore, you get it! sau, altfel: have a headake? No? Here, get mine...). De aceea nu am mai putut avea o reacție de evitare, de sublimare, de ocolire? Adică am simțit ceva greu în spate. (În mine?) Nu am făcut decât să o iau în plin, ca pe o duhoare de care nu poți fugi, trebuie să respiri, nu? Altfel mori. M-am simțit împovărat de el, ca și cum a trebuit să-l suport, fără să mă pot eschiva, dar și fără să-l pot opri, să-l deviez. Era o prezență grea, ca și cum obosise să nu mai fie el însuși. Interesant, însă: Deși era mai greu de stat în preajma lui (și mi-aș fi dorit să facă un efort să ascundă), parcă îl simțeam de data asta ca fiind mai autentic, mai onest, mai aproape de adevăr decât niciodată. Hmmm. Ieșirea din negare, care inevitabil se produce, mai devreme sau mai târziu, e întotdeauna spectaculoasă, cu peripeții, și la ceilalți, și la mine. M-a șocat paradoxul acesta aparent cum că în familiile dezechilibrate, disfuncționale, de alcoolici, copiii cei mai răi, mai revoltați, mai cauzatori de probleme sunt de fapt cei mai lucizi, mai puternici, mai onești, mai puțin aflați în negare, mai puțin deconectați emoțional. Copilul cuminte, zâmbitor, cu comportament eschivator, clown etc. (alte roluri) e adâncit puternic în negare și deconectat emoțional (nu își simte adevăratele sentimente, îl depășesc, sunt prea puternice, ar înnebuni, s-a rupt de ele, e destinat unei vieți de rătăcire, va genera multă suferință pentru că nu mai are puterea să-și simtă propria lui suferință)… Eu am creat aparențe. Dacă nu m-am răzbunat nu a fost pentru că am iertat, ci pentru că nu am fost onest cu propriile mele trăiri: învățând iertarea, învăț să fiu autentic. Fără Domnul, eram sortit nebuniei sau violenței (către sine, către ceilalți). Am folosit masiv mintea, viteza de reacție, de adaptare, orgoliul, flexibilitatea până la imoralitate pentru a nu fi murdărit de mizeria, alcoolismul, violența, brutalitatea, grotescul vieții de familie, în copilărie. Acum mi-e extraordinar de greu să-mi asum viața și răul din mine, care oricum au pătruns, sau din jurul meu. Să accept. Ca prezent. Cruce. Asta sunt. Vindecă-mă, Doamne!

Un atât de frumos pasaj din părintele Arsenie Papacioc: „Dragostea crede totul, uită (iartă) totul, dar se bucura numai de adevăr!”. Deci, deși primește orice, fiind deschidere necondiționată și totală, numai Adevărul aduce Bucurie (adevărată) Iubirii.

Dragul meu Băiat, drag,

E uimitor cum se potrivesc lucrurile. Astăzi, înainte de a citi mesajul tău, am răspuns cuiva ceva în sensul celor scrise de tine. Îți mulțumesc și-I mulțumesc lui Dumnezeu Care nu obosește să Se coboare în ale noastre ca să ne facă ai Lui!

Cu drag și încredere născute din dragostea și încrederea Lui,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar