Iubită Măicuță,

Iată că în ziua în care de obicei făceam Seminarul iertării mai demult, am simțit din nou nevoia să-ți scriu...
A trecut ceva vreme de la ultimul meu mesaj, în care dădeam semne de nerăbdare, pentru că nimic nu se întâmpla așa cum așteptam eu, nu puteam să înțeleg ce mișcare am de făcut. Ți-am scris, am așteptat răspuns, apoi am înțeles că iar mă lași să mă descurc singură și am considerat că e un nou examen pe care trebuie să-l trec cumva, că altfel mă împotmolesc iar...
M-au încercat pe rând sentimente de rușine pentru slăbiciunea mea, de deznădejde, de teamă, de leneveală...
Toate până azi.
Când, iată, am simțit nevoia să-ți trimit tema făcută.
Mulțumesc pentru tot ceea ce știu că ai făcut în acest răstimp pentru mine...

Am crezut că e firesc să-mi fie bine, să fiu înconjurată de o atenție, care să se reverse toată asupra mea. Că binele din jurul meu e musai să persiste în ciuda a ceea ce fac, spun sau gândesc eu, în ciuda alegerilor pe care sunt nevoită să le fac la un moment dat. Iar dacă lucrurile încep să se schimbe atunci când ceva din spusele, gândurile sau faptele mele părăsesc Calea dreaptă, cineva e musai să fie de vină pentru asta. Că totul mi se cuvine de la sine, doar așa pentru că, credeam eu, nu fac nimic rău, ba mai sunt și plină de înțelepciune câteodată... Că mi se cuvine de la sine chiar dacă uit să mulțumesc, să fiu recunoscătoare pentru asta. Și că viața pe pământ e așa, ca și cum aș întinde mâna, aș apuca un fruct, apoi îl mănânc, arunc resturile, după care o iau de la capăt...
Și am văzut că nu-i așa, am înțeles că nu-i așa.
Mi-au ajuns la urechi vorbele: „în lume, necazuri veți avea...”. Hopa, deci viața pe pământ nu-i așa, doar „pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”, e o luptă... Trebuie să fii conștient, treaz, responsabil. Să știi să mulțumești, să fii recunoscător. Că, așa cum am văzut azi spus de un călugăr athonit, la întrebarea reporterului: „Cum vă înțelegeți cu cei de pe aici?”, răspunsul a fost „Cum merit”...
Aha, deci ceea ce fac, spun sau gândesc eu, determină ce se petrece în viața mea, cu cine și cum mă înțeleg...
Deci, ce să aștept ? Și a venit răspunsul la frământările mele...Viața de acum e doar o pregătire pentru viața de apoi, eu trebuie să am grijă de trupul și de sufletul meu (pentru că în credința ortodoxă corpul omenesc e format din trup și suflet și tot ceea ce faci pentru unul se vede și la celălalt), iar mintea mea e... cine e? Un aliat sau un inamic, depinde câtă putere îi dau. Dar prin ea pot veni, de fapt prin gânduri, adevărate comori de la Dumnezeu, sub forma gândului bun, sau de la cel rău, sub forma gândului rău. De modul cum le deosebesc depinde viața mea. Așa îmi explic cum atâția oameni ajunși aici înnebunesc. Pentru că nu mai știu să deosebească între noianul de gânduri ce-i bombardează. Și abia acum au sens pentru mine spusele Măicuței: „Ai grijă, fata mea, acum la gânduri. Sunt ca un stol de păsări care abia așteaptă să te înhațe. Intervin psihologii, psihiatrii și ești terminat”…
De modul cum am grijă de trupul, de sufletul, de gândurile mele, depinde viața mea pe acest pământ.
Și să încetez să mai aștept ceva în mod special, așa ca o schimbare radicală, bruscă, care să-mi schimbe din temelii viața. Totul se petrece pas cu pas, Dumnezeu lucrează în felul Lui, nu după imaginația mea... Și poți trăi bucuria învățând ceva în fiecare zi, minunându-te de modul cum lucrează Dumnezeu, așteptând cu răbdare să se dezvăluie toate pe măsură ce faci ceea ce ai de făcut...
Doamne ajută și luminează mintea mea spre cele folositoare cu adevărat trupului și sufletului meu!

Cu adâncă plecăciune, recunoștință și bucuria unui nou pas făcut,
Mihaela