Încă mă mai revolt adesea, gândind în același timp: „Sunt singură”, „Ba nu ești singură, ești cu Domnul”. „Dar cine-i acest Domn, cu care mă tot bați la cap de ceva timp? E cumva mângâierea unui băiat, sărutul lui plin de pasiune, e cumva o bomboană de-aia bună cu ciocolată și alune? Ce bine poate să îmi facă Domnul ăsta, că parcă mă chinuiesc și mai mult când mă hotărăsc să fac ca El...” Și apoi oftez, și-L caut iar în înaltul minții mele, așa cum fac la rugăciune, să mă ajute să îmi duc Crucea mea, aia de-acolo, de lemn masiv, nu cea de plastic pe care o alesesem eu.
Știu că frica cea mai mare a co-dependenților e să nu fie dezamăgiți din nou, și de data asta, de Dumnezeu, noua lor alegere(!), așa cum au fost mai demult dezamăgiți de tații/soțiile/soții lor, și de toate clonele care i-au urmat, în care își puseseră nădejdea.
Știu că poate trebuia să mă adun, să vă scriu toate aceste mesaje înmănunchiate, dar așa cum mi-au venit, pe rând, crezând că nu mai e nimic de adăugat de fiecare dată, așa vi le-am trimis. Să dea Domnul să îmi răspundeți când și cum am eu nevoie.

Cu încredere,

Ioana