Maică, de când am descoperit (de câteva zile) că sunt fiica unui tată alcoolic (bea în fiecare seara cel puțin unul, două pahare cu vin, mai mult bea când eu eram mică; odată s-a culcat pe gresie de beat ce era, iar odată a bătut-o pe mama... abia acum le pun cap la cap pe toate acestea, nu am realizat că tata e alcoolic decât citind materialele de pe site, și primind această descoperire plângând), am înțeles multe despre mine. Am înțeles că am această ruptură, această crăpătură în suflet care trebuia să fie umplută cu dragoste, cu laptele și mierea cea bună, dar el a rămas stâncos și deșert zeci de ani în șir... Evident că am încercat să îl umplu cu apă de la chiuvetă, dacă lapte și miere nu găseam, și nici nu înțelegeam de ce nu găsesc, și mă credeam și vinovată pe deasupra pentru că nu găseam. Deși L-am descoperit pe Domnul în urmă cu un an, și de-atunci mi-a făcut multe „declarații de dragoste”, eu tot nu m-am putut bucura cu adevărat de darul vieții, protejând, așa cum spuneți, relația mea cu Dumnezeu, ferindu-mă de orice mi-ar putea-o periclita. Și acum, azi, cred că e din cauza acestor scheme de inadaptare. Cred că trebuie să fac tot ce spune la „ruperea cercului vicios”. Doar după ce mă voi elibera de schemele mele, mă voi putea bucura de Domnul cu-adevărat?
I.