Hristos a înviat!
V-am mai scris. Am gânduri dese legate de a-mi lăsa duhovnicul la care mă spovedesc, cel mai rar o dată pe lună. Am luni bune de când nu m-am mai împărtăşit din cauza malahiei. O practic cu înverşunare de la 13 ani. Acum am 37. Sunt căsătorit şi am un copil de 6 ani. De fiecare dată când cad sunt locuit de o adâncă tristeţe. Uneori, aşa cum mi s-a întâmplat astă noapte, îi spun Domnului: "Hristoase, Dumnezeule, priveşte la mine! Nu pot să fac nimic. După cum vrei şi după cum ştii, mântuieşte-mă!". Mă spovedesc, apoi iarăşi cad, apoi iarăşi mă ridic... Mecanismul patimii e adânc înrădăcinat în mine. Am ajuns şi să am o credinţă inversă: aceea de a mă crede de nevindecat, conştientizând, în acelaşi timp, că ceea ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Voinţa mi-e fleaşcă, uşor de învins de cea mai uşoară ispită. Cad, de obicei, ca şi Gabriel, prin privirea la ceea ce nu e de privit. Nici nu mai ştiu ce canon am. Părintele duhovnic îmi spune să mă rog neîncetat. Rugăciunea mea a devenit uscată. Am stins Duhul Sfânt şi am dispreţuit proorociile. Malahii nu vor intra în Împărăţie. Aşa spune Sfântul Apostol Pavel.

Ce e cu mine, ce mai poate fi cu mine, Măicuţă dragă?

Mihai