Ieri seara m-am dus să-mi hrănesc pisoii şi unul dintre ei, în timp ce eu îi mai întindeam o bucăţică de carne, m-a înţepat cu gheruţele, crezând că eu vreau să i-o iau pe cea pe care o mânca. M-am gândit că se vede clar limita gândirii unei pisici: el nu realiza că eu i-am adus ceva mai devreme, ceea ce mânca deja şi nu am nici un motiv să i-o iau înapoi, că eu aş putea să mănânc atâta carne câtă mi-ar plăcea fără să îi fur bucăţica sa, care nu mi-ar ajunge nici pe un dinte.
Apoi m-am gândit că şi eu fac la fel: mă tem că Dumnezeu mi-ar putea lua lucruri la care ţin şi nu realizez niciodată că de fapt de la El vin şi că în atotputernicia şi imensitatea Sa El n-ar avea ce să facă cu măruntele mele "bogaţii". Iar dacă ne ia ceva, El ne ia doar ca să ne elibereze mâinile pentru un dar mai mare (e o expresie de genul asta undeva, nu mai ştiu unde am citit-o). Şi totuşi, încă mă tem.

L.