Vă mulţumesc mult pentru răspuns.
Aş vrea să spun, cu mare bucurie, dar ca să fiu sincer, cu o bucurie cumva reţinută ( o să vă explic) vă mărturisesc că de puţină vreme nu mă mai găsesc în starea de care v-am vorbit. Dar, sunt sigur că nu am scăpat cu totul de ea, simt că încă o port cu mine, într-o stare latentă. Nu ştiu cum am fost sustras de sub spectrul ei, dar ştiu că mi-e mult mai bine, dar mă simt mereu ameninţat de reîntoarcere.
Însă mă aflu într-o stare ca de „amorţeală”, nu ştiu cum să vă explic. E ca şi cum aş fi într-o anticameră, într-o sală de aşteptare. Nu mi-e nici frig, dar nici cald, şi văd uşa puţin, dar foarte puţin întredeschisă, micuţa rază de lumină care pătrunde prin deschizătură, îmi dă o idee cam câtă lumină poate fi înăuntru, însă îmi dau seama că nu aş avea cum să intru, la cât de murdar sunt şi zdrenţuros. Şi, în acelaşi timp, văd întredeschisă şi uşa pe care am intrat, şi numai gândindu-mă la frigul şi întunericul de după ea, mă apucă tremurul. Dar ştiu că pentru ce e după ea, hainele-s pe potrivă. Ştiu, că nu pot să rămân prea mult timp în această anticameră şi că trebuie mai devreme sau mai târziu să intru pe una din uşi. Ştiu că ar fi suficient să o deschid pe cea cu lumina, să-mi cer iertare pentru hainele mele şi cu umilinţă să cer alte haine şi găzduire. DAR, chiar dacă aş putea să fac asta, şi mi s-ar oferi chiar mai mult decât am cerut, mă ştiu, şi ştiu că nu-mi trebuie mult să o zbughesc din nou afară, unde, deşi e întuneric şi rece, am totuşi satisfacţia că acolo sunt eu, de capul meu, fără să dau socoteală de hainele mele, de cât sunt de murdar, nu trebuie să mă rog de nimeni să nu mă alunge, pentru că oricum nu are unde să mă mai alunge, acolo fiind Alungarea. Deşi e gol, beznă şi apăsare, e totuşi o plăcere morbidă, inexprimabilă, a orgoliului hrănit. Ca şi cum aş bea otravă, şi, deşi scârbit de ea, mă îndulcesc totuşi de plăcerea că pot să o beau, numai pentru că aşa vreau eu şi pot.
Vedeţi dar, de ce nu pot să mă bucur de această ameliorare pe care o simt ? Pentru că mă cunosc, şi ştiu cum oscilez şi nu am nicio siguranţă.
Aţi spus de cele două emisfere. Adevărat, dar îmi dau seama că nu e vorba numai despre mine. Simt cum sunt tras în jos, simt cum sunt tras în sus. Şi mă întreb următoarele: în jocul ăsta în care unii mă trag într-o parte, alţii în cealaltă, Eu unde sunt şi ce sunt? Am vreo putere reală sau în jocul acesta marinăresc de-a trasul funiei, eu sunt eşarfa de la mijloc pe care caută s-o atingă şi unii şi ceilalţi? Spun asta pentru că mă mir eu de mine însumi cum pot să variez pe un palier atât de larg în intervale atât de scurte de timp. De fiecare dată când mă găsesc de o anumită parte a baricadei, privesc la cum am fost şi mă gândesc cum am putut să fiu aşa şi să gândesc aşa, şi viceversa.
Şi eu? Cred că sunt mai mult decat oscilaţia între cele două emisfere...
X. A.