Măicuța mea!
Am tot recitit acum nu atât ce mi-ați răspuns cât ce am scris eu. V-am citit răspunsurile și nu înțelegeam cui îi răspundeți acolo. Și citind la început mă întrebam dacă am scris eu, dacă am trăit eu sau am inventat tot ce am scris acolo. Dar acum am înțeles... tot ce a urmat după...
Măicuță, a fost oribilă ultima perioadă, oribilă... și nu înțelegeam de ce... nu știam ce am făcut, cu ce am greșit așa tare! Măicuță, Doamne mi-a fost mereu aproape... dar mie îmi șopteau gânduri cum că Doamne e rău, cum că e misogin, cum că e un Judecător aspru și nedrept și mi-era frică până să citesc și Sfânta Scriptură pentru că tot asta înțelegeam și de acolo (nici nu pot pune toate în cuvinte, nici nu mi le amintesc pe toate). Și m-a bruiat tare... Dumnezeul pe care Îl iubeam eu dispăruse. M-am hrănit cu câteva lacrimi care m-au mângâiat și m-au ținut lângă Doamne și cu spovedaniile... Măicuță, e incredibil cum lucrează Domnul prin duhovnici... incredibil cum vorbești de una și ți se răspunde de alta și se luminează totul! Dar nu știu de ce mă mai mir... pe acolo a intrat Doamne în viața mea! Venea, mă mângâia și îmi spunea că mai multe nu îmi dă până nu Îi spun toate și în Taina așa minunată! Și m-am dus să văd dacă se ține de cuvânt.... și S-a ținut!!!! Ce dor de sfințenie m-a pălit după, ce dor de Biserică, ce drag de sfinți, ce minunare continuă în fața bunătății Lui!!!
Știți, în toată perioada asta m-am gândit la Iov... îmi șopteau gânduri cum că Dumnezeu nu mă iubește, că e scârbit de mine, că abia așteaptă să se bucure de suferința mea în iad... și mă gândeam la Iov și continuam să mă rog Dumnezeului meu cu puțina mea dragoste pe care nu mai înțelegeam de ce a sădit-o în mine dar care nu-mi lăsa revolta să se transforme în război și în ruptură. De atâtea ori I-am spus cu ciudă că poate să mă urască dacă vrea dar fără El eu nu pot trăi și că e vina Lui că m-a făcut așa și nu plec de lângă El. Doamne, ce haos! Slavă Domnului pentru toate!
Acum... să spun că sunt bine e prea mult. Dar simt iar dragostea Domnului.
Am fost miercuri la Liturghie. M-am speriat inițial când l-am văzut pe IPS acolo... voiam să plec... nu știu... credeam că mă va da afară că nu corespund cerințelor... dar m-am încăpățânat și am stat... și deși mă simțeam nevrednică de frumusețea Liturghiei, de prezența lui Hristos și a oamenilor de acolo, de prezența îngerilor, care știam că sunt acolo cu noi, m-am umplut de o bucurie incredibilă. Și mă uitam la Doamne și îi spuneam că nu pușcă ce simt eu cu gândurile pe care le crezusem până atunci... și a râs de mine și eu am râs de mine și m-am întors acasă bucuroasă și plină, mirându-mă iarăși că IPS în loc să mă dea afară m-a binecuvântat.

Cu Liturghia iertării... Măicuță, așa cum scrie acolo la Seminar nu am făcut-o că... nu știu... nu tot timpul durerea vine când am eu timp de rugăciune... dar oarecum să știți că așa... la viteză mare când mă întâlnesc cu ce doare pun totul în fața Domnului, i le dau Lui pe toate, oooo, cum i le trântesc pe toate în brațe... nu știu... nu e ușor că sunt expertă în a bodogăni aiurea în gând, dar bodogăneala asta a mea mă obosește acum... parcă îmi leg un bolovan de picior și nu mai pot zbura. Și atunci mă uit cu durere la Doamne și îi spun că iar m-am împiedicat, că m-am agățat și nu mai pot zbura și are El grijă. Mi-e frică de pretențiile pe care le am. Mi-e frică, că în adâncul sufletului îl iubesc pe Dumnezeu doar când mi-e bine... și mă aștept să facă mereu să fie bine... hmmm.... năzdrăvan gând... credeam că Îl iubim pe Dumnezeu doar când ne e rău nu când ne e bine...
Doamne ajută, Măicuța mea!
Cu dor și bucurie,
C-V