Maică... acum mi-e foarte foarte clar că eu trăiesc numai după hărți. (Sunt ca în Matrixul meu.)
Hărțile mele îmi spun cum e realitatea. Și mi-o spun doar și numai după tiparele lor. Nu mai știu care este adevărul. Nu mai simt care este adevărul. Parcă sunt într-o forma de orbire generalizată, pe rațiune și pe simțire. Nu mai cred ce îmi vine de la hărți. Ele îmi spun că ce văd e alb și eu mă îndoiesc. Îmi spun că e gri și eu mă îndoiesc iar. Nu mă mai cred.
În această stare, pe care o simt foarte foarte ciudată pentru mine (încep să înțeleg mai sincer bolnavii psihici... oare chiar sunt atât de bolnavi? Noi nu suntem la fel de bolnavi, dar în alt sens ca ei?), stare care e ca un scurt circuit, ca o pană de curent într-un oraș întreg, cred, eu Cred că doar rugăciunea aduce lumina, sparge limitele hărților cu un târnăcop de cuvinte care le tot repet (cu mare greu le repet), și dă drumul să văd ceva... care este poate adevărul.
Mărturisesc, nu îmi place să mă rog. E ca și cum scriu cu stânga, sau cum merg cu mâinile decât cu picioarele. Îmi vine greu, peste mână, mă las greu, nu sunt învățată, învăț greu, parcă e o limbă străină, parcă e total altceva, altă lume, alte reguli... de ce e atâta împotrivire în mine?!
Toate I le arăt lui Doamne. 
Îi vorbesc.
Îi scriu scrisori în fiecare zi.
Parcă sunt pe o altă planetă și învăț acum să merg, să mănânc, să fac lucruri bazale, de la zero.
Sunt disperată, uneori.
Alteori plutesc de Bucurie.
Ce părere aveți? Sunt în înșelare sau ce trăiesc e un mare și adevărat Bine?
Când o să fie mai ușor, când o să-mi fie natural să mă rog?
Cu târnăcopul de Doamne Iisuse sparg scheme și tipare și formatări și fac alte autostrăzi care mă leagă direct la câmpul ăla de conștiință de 40 Hz? Adică mă leagă direct la Doamne?

Vă mulțumesc
Aea