Pentru mine, felul în care mă judecam pe mine venea din dorința de a-mi explica și numi cât mai bine, cât mai corect și precis ceea ce vedeam... perfecționismul meu, vorba aia. Pentru ca apoi, Domnul să vindece exact ceea ce-I arătam. Ceea ce se transforma, ușor-ușor, în abuz și, mai târziu, în tendința de a nega ce simt (ca nu cumva să simt ceva nașpa)... și care ieșea apoi prin tot felul de somatizări.
Asta se întâmpla când instanța eram eu.
Apoi, am hotărât, totuși, să-L las pe Domnul să judece și am admis că nu prea știu să denumesc ce simt și, cu atât mai puțin, să spun că e bine sau rău. Și atunci, am început să-I las Domnului simțirea, fără a mai încerca să spun eu ceva despre ea: Uite, Doamne, eu asta simt. Nu știu să spun ce e, că atunci când spuneam, mai tare mă înfundam. Așa că, ia Tu asta și transformă Tu în ce știi. Și priveam la simțire, trăind-o și nenumind-o, dar dezidentificându-mă cumva de ea: sunt conștientă ca simt ce simt, și, chiar dacă nu știu ce e, chiar dacă am tendința să-i spun că e bine sau rău, totuși, nu-mi dau voie să mai spun că e bine/rău... pentru că nu sunt credibilă. Am prea multe experiențe în urmă, care-mi arată că m-am înșelat de nenumărate ori. Încetul cu încetul, am deprins mișcarea asta, de a nu mai vrea să numesc ce simt și de a nu mai cataloga, și acum e aproape un gest reflex să-I încredințez simțirea și nu denumirea ei. Simțirea nu e tot una cu denumirea ei și degeaba încredințez denumirea (mai ales dacă e greșită), că simțirea tot nu se vindecă, că eu sunt atentă la denumire și la a-L controla pe Domnul cum, în ce loc să mă vindece. E ca și cum m-ar durea capul și m-aș duce la medic și i-aș spune să-mi pună un plasture pe cap, că doar, acolo mă doare, în loc să-l las să mă consulte el, să-mi spună el ce am nevoie și să-mi dea el medicamentul potrivit.
După aceea... încep să se întâmple alte minuni.
Cr