Iubită Maică Siluana, îmi permit să caut la dumneavoastră răspuns la câteva întrebări, care mă frământă şi pe care le-am aşternut pe hârtie într-un moment de tristeţe şi ispită. Mă bucur că pot lua legătura cu dumneavoastră. Citind câteva scrisori de pe site m-am simţit învăluită de linişte, pace şi căldură sufletească. Sper să vă daţi seama de rănile mele sufleteşti şi de ceea ce mă împiedică să mă apropii mai mult de Dumnezeu, din următoarele rânduri: În vâltoare de păcate mă scald, Doamne! Ispitele îmi apar dulci, conştiinţa-mi strigă, dulceaţa păcatului o amorţeşte... mă zbat între viaţă şi moarte (sufletească), şi parcă-mi seacă puterile. Parcă viaţa nu mai are nici un rost, iar bucuria e departe... şi, de fapt, parcă nu am cunoscut-o niciodată. Nu ştiu să Te caut... Învaţă-mă să Te caut! Păcătuiesc în fiecare minut, chiar şi acum, cu gânduri de mândrie, de parcă aş scrie o capodoperă! De ce sunt atât de slabă şi atât de mică... şi iubesc trupul mai mult decât duhul? De ce nu cred cu tărie? Cine a făcut lumea? Cui îi datorăm viaţa? Ţie... spun credincioşii. Posibil nimănui? De fapt, cu cine vorbesc? Scriu pentru că mă simt singură... sau pentru că "I need sex"? Ori caut calea cea adevărată? Sigur caut fericirea, oricine o vrea, dar cum se găseşte ea? Deja am 18 ani, ar fi trebuit să ştiu? De ce sunt atâtea necazuri, lacrimi, egoism... de ce suntem atât de mulţi şi totuşi, ne simţim atât de singuri? Pentru că nu credem, pentru că nu cercetăm sau pentru că nu batem la uşa Domnului? Dar e foarte greu să ajungi să baţi la uşa Domnului...
D.