Aş dori să ne daţi câteva sfaturi celor care suntem căsătorite cu necredincioşi, atei şi care parcă ne rupem în două: între soţ, familie şi între Biserică şi nu ştim cum să le împăcăm pe amândouă. Cel mai greu e faptul că tragem în direcţii diferite şi este acuzată credinţa, religia ("îndoctrinarea") pentru toate nemulţumirile soţului faţă de soţie. Când spun nemulţumiri, subliniez viaţa sexuală, dar şi dispariţia atracţiei pentru celelalte plăceri lumeşti. Uneori am impresia că despărţirea de soţ e cea mai bună soluţie pentru obţinerea libertăţii în creşterea duhovnicească a soţiei care porneşte pe drumul credinţei. Apoi, apare conştiinţa jurământului făcut prin Taina Sfintei Cununii şi a întrebărilor legate de măsura în care am respectat sau nu aceste jurăminte, capacitatea sau puterea de a alege între răbdare şi dorinţă (râvnă). Cum poţi să nu cazi în ispita de a-ţi condamna soţul pentru slaba creştere duhovnicească şi a fi realistă la neputinţele duhovniceşti proprii, la a căuta adevărata cauză în propria persoană? Cum să alegi între Liturghii, slujbe, conferinţe, cărţi, rugăciuni etc., generând tulburare, silă etc. în sufletul soţului tău şi varianta evitării certurilor pe această temă? Şi mai ales atunci când soţul este un om bun, cu o moralitate medie-ridicată, fără vicii etc.? Cum să procedezi atunci când apar diferenţe de opinii asupra vieţii sexuale, asupra obiectivelor familiale, asupra intereselor profesionale, financiare etc.?
Credeţi că un om care nu crede în existenţa lui Dumnezeu, şi care nici măcar nu vrea să-i cerceteze această existenţă de dragul familiei, credeţi că se poate ca Dumnezeu să treacă peste libertatea lui de alegere şi să-l caute să-l aducă spre El?

Vă mulţumesc din suflet!

C.