Dragă Măicuţă,
Încep acum sesiunea a cincea. E o sesiune deosebită! M-am bucurat mult când am citit-o şi mi-a adus mare luminare şi bucurie acea rugăciune pentru vrăjmaşi. Din schemele mele cele dintotdeauna n-am ieşit nici pe departe, dar ce speranţe mari se întrevăd, numai înţelegând câte o fărâmă din cele ar putea fi şi din cele ce sunt, pentru că aşa le e menirea!

Mi s-a părut foarte "interesant" că am aflat de pe acel blog ce s-a întâmplat cu Centrul şi apoi am citit această rugăciune pentru vrăjmaşi! Imediat am înţeles că revolte şi petiţii şi ţipete şi nervi nu-şi au locul aici, că ar fi o ruşine la Domnul să ne apucăm să ne manifestăm isteric în faţa a ceea ce este să fie. La ce bun să ne panicăm şi să strigăm că gata, miracolul va dispărea, se va stinge, fără acea clădire Măicuţa n-o să mai ajute pe nimeni, vai, vai, ce ne facem? La ce bun? Nu-i mai bine să recunoaştem în faţa Domnului că nu noi avem puterea să decidem lucrurile acestea şi să ne rugăm să fie aşa cum e voia Lui? Am citit şi despre băiatul de la "Întoarcerea fiului...". S-a călugărit? Nu pot să cred, e o veste aşa de frumoasă! Să-i transmiteţi că noi ne simţim tare aproape de el şi ne rugăm să fie luminat şi iertat şi curat toată viaţa!

Apoi, pentru prima dată de când vă cunosc, m-a umflat râsul la ceva ce înainte m-ar fi smintit sau enervat: cineva a spus că: "Aaa, Maica Siluana, căreia preoţii trebuiau să-i sărute mâinile şi să-i facă metanii ca să fie binevăzuţi de Î.P.S.?". Eram tristă, obosită şi necăjită, dar propoziţia aia chiar m-a făcut să râd. Ce mă fac, Măicuţă, eu nici dreapta nu v-am sărutat şi nici metanii nu v-am făcut, nici măcar nu v-am văzut vreodată în realitate, dacă mă prinde Î.P.S.? Pe mine ce v-a făcut să mă numiţi copil iubit şi drag şi să mă liniştiţi când îmi era greu? Metaniile mele, pe care nici nu ştiu cum să le fac? Dorinţa de a vă da "bine" pe lângă Î.P.S., care nici nu ne cunoaşte? Sau Domnul Dumnezeul nostru, care a lucrat în noi toţi, ca în nişte copii obraznici şi plângăcioşi şi doritori de Lumina mare? Nu vă mândriţi, Măicuţă dragă, dar să ştiţi că noi vă iubim şi vă preţuim aşa cum sunteţi, alături de noi şi gata să creştem împreună. Mare e Dumnezeu!

De fapt, v-am scris ca să vă povestesc o minune. O minune care m-a umplut de uimire şi fericire mare. Fetiţa mea a împlinit 3 ani acum câteva zile. Aseară ne alintam înainte de culcare. Ştiţi cât mă chinuiesc (ca mulţi alţi fraţi şi multe surori întru Domnul) să pricep şi eu, la 34 de ani, că Domnul iubeşte omul, urăşte doar păcatul. De unde oare ştie un copil de numai 3 ani adevărul acesta şi cum să o fac să nu-l piardă? Ascultaţi ce-mi zice. Ne giugiuleam noi vesele şi îmi zice: "Mami, ce te mai iubesc!". Zic: "Şi eu te iubesc, puiule; dar tu mă iubeşti mereu?", "Mereu, mami, mereu!". "Cum, mă iubeşti şi când te cert?", "Te iubesc, mami. PE TINE TE IUBESC. "Certeala" nu o iubesc, dar pe tine te iubesc şi când mă cerţi!". Poate ar trebui să o rog pe ea să-mi fie profesoară la seminar? :) Cum să nu crezi în Dumnezeu, oare, când vezi că ne naştem cu adevărurile astea aşa de adânc înrădăcinate în noi, că ştim exact ce e bine, şi că dacă nu ne mai amintim... e doar vina noastră!

Binecuvântaţi, Măicuţă! Domnul să fie cu toţi!

Cu iubire,

Gabi