Numai de ziua ta a fost frumos, în rest zile mohorâte, cenușii.

De ziua ta a fost soare și pițigoi care sporovăiau în copaci și iarbă verde, verde și mult drag.

Când te-ai dus, m-a durut ca nu mai ești. O știam.

Și anticipam că o să mă doară și mai tare absența ta.

Uneori,durerea devenea copleșitoare și atunci simțeam.

Noi eram brațele tale cele multe
Și ochii tăi ce mulți
Și inimile tale eram și băteam
Peste tot
Cu tine.
Și toate se mișcau sincron
Cu voința ta

O să-ți mai povestesc, Maică, una alta.

Nu pentru că nu le-ai ști ci pentru că îmi face bine.

A plouat mult zilele astea și uneori mi-am dat seama greu

Pornesc una din multele tale conferințe, Maică

Și mă uit pe geam cum plimbă vântul crengile copacilor

Într-o frământare aproape lăuntrică.

Te ascult.

Brusc, presiunea atmosferică a scăzut drastic,

văzduhul apăsa greu.

Fără rugăciunea ta s-a creat un imens vid duhovnicesc.

Ca după un război.

"Uite așa se învie" zicea Maica

și ne lua de mână și ne arăta.

Murea iar

și iar și iar,

un șir nesfârșit de morți dureroase.

După ultima moarte

Viața ta, Maică, s-a făcut căuș

ca noi să putem sorbi

Apa cea dulce a vieții

Prin gura ta iubitoare.

Uneori tare, alteori amară,

Efervescentă sau aromată

Vreau să vă fac o mărturisire.
M-am trezit cu un sentiment atât de profund că totul a fost real.

Știți că în noaptea în care am avut primele simptome (de covid) am visat-o pe Măicuța?

Era îmbrăcată în veșmântul negru monahal, dar parcă din mătase.

Vorbeai adesea

despre moștenirea transgenerațională

și despre cum păcatele străbunilor

ne apasă și acum.

Și când te-am întâlnit